Tradiția olăritului

Tradiția olăritului din Horezu, recunoscută la nivel internațional și inclusă în patrimoniul cultural imaterial UNESCO din 2012, este o adevărată emblemă a artei populare românești care a început să se dezvolte în timpul lui Constantin Brâncoveanu atunci când domnitorul, pentru a nu mai cumpăra veselă din străinătate, a decis să aducă niște olari greci pentru a-i perfecționa pe cei locali în tainele acestui meșteșug moștenit din tată în fiu până în ziua de azi.

Materia primă utilizată în ceramica tradițională este lutul extras din zonă, din punctul numit Dealul Ulmului, de unde, de regulă, se ia toamna pentru un an de zile, fiind ulterior depozitat în curțile meșterilor și lăsat la fărâmițat sub acțiunea ploilor și zăpezilor. Vopselele folosite sunt și ele naturale, fiind obținute din pământuri sau din diverse combinații care includ oxid de cupru, caolin sau cobalt.

Procesul de lucru debutează cu modelarea manuală a lutului pentru obținerea formei vasului, în acest sens fiind folosită roata olarului, ustensilă autentică angrenată prin mișcarea piciorului. Urmează decoratul, apoi răzuitul, iar ulterior vasele se pun la uscat pentru ca la final să intre la cele două arderi care, în mod tradițional, se făceau în cuptoare din cărămidă cu foc de lemn, între ele având loc și procesul de smălțuire al vaselor.

Ceramica de Horezu se remarcă atât prin culorile vii, cât și prin simbolurile tradiționale, cel general fiind cocoșul de Hurez, prevestitorul venirii zilei care anunță victoria luminii împotriva întunericului. Sunt folosite și simboluri secundare precum peștele sau șarpele, care simbolizează creștinismul, respectiv înțelepciunea, dar și motive tradiționale precum spicul de grâu pentru bogăție sau trifoiul pentru noroc, iar decorarea se realizează prin ustensile deosebite, cum ar fi cornul de vită cu pană de gâscă prin care curge vopseaua, în trecut folosindu-se și mustața de iepure sau păr din coadă de cal.